MELANCOLIE

MELANCOLIE

Afară iarna s-a lungit Durerile rău m-apasă. Mălaiu-n tron s-a isprăvit Dar nimănui nu-i pasă. Copiii încă n-au adormit, În curte câinii latră. Şi focul arde mocnit, Cu trei tăciuni în vatră. Iosif Şerb "Versuri" - Constanţa 2012

TOAMNA

TOAMNA 

  Zile de toamnă valide.

  Fără fragi şi fară mure.

  Frunzele se-aştern palide.

  Pe poteca din pădure.

  Mă desprind de-acest pământ  

  Cu spiritul meu plutitor 

  Aşa cum am fost şi sunt,

  Dar nu mai pot să cânt de dor

  Geru-nfulecă din noi

  Aspru, fără milă, 

  Prefacându-ne într-un sloi,

Pe cei fără vilă. Nu mai pot să beau Nu mai pot să cânt Drumul nu-l mai iau Nu ştiu unde sunt.   Uite-aşa plecăm din viaţă Câte unul, rând pe rând Ca mărgelele pe aţă, Tot mai puţini rămânând.   În sufletul meu pustiu Ninge cu lacrimi de zăpadă. Focul sacru, purpuriu Veşnic ar voi să ardă.  Iosif Şerb "Versuri" - Constanţa 2012

Versuri

Cer iertare prietenilor mei , cititirii !
    Încă de la sfârşitul secolului trecut, gândurile mele se risipesc în neant.Întrega fiinţă îmi este bulversată , precum şi a multor semeni concitadini.Drumurile se răsfiră în cărări înguste şi tânguitor, eu nu ştiu pe care s-o apuc şi să mai prind ....măcar o rază de lumină care să-mi încălzească sufletul .
    Totuşi cei care mai pot, ne închid portile  aşa înguste şi neprimitoare ...cu sau fără voie...şi nu nu numai mie...
    Începutul de secol XXI nu ne oferă nicio speranţă pentru viitor, îndosebi generaţiilor tinere.
    Vă rog iubiţi cititori să iertaţi că acest volum de poezii nu are o tematică de la un capăt la altul .Am aşternut pe hârtie în culori si nuanţe diverse , în lumini şi umbre , aşa cum ne este spiritul.

Februarie 2012  Iosif  Şerb

 

ERA GER CÂND M-AM NĂSCUT

I            Geru-i ger,fără zăpadă, Sufletul mi-a îngheţat. Nu e nimeni să mi-1 vadă, Suflet,rău m-ai blestemat. II           Că nu sunt eu vinovat Dacă m-am născut Într-un secol înarmat Printre arme, fără scut. III         Suntem,oare, noi românii Blestemaţi de Dumnezeu Să ne mâncăm precum câinii Să ne duşmănim mereu ?

1 decembrie Ziua Naţională a României

Rezoluţia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăşte unirea "teritoriilor locuite de dânşii cu România". Rezoluţia proclamă principiile fundamentale menite a propăşi statul naţional unitar român. Unirea cea Mare Pătrunşi de-o nestinsă ardoare  În luptă sub spadă şi scut, Atunci România cea Mare, Sub tricolor s-a născut. Muntenia, Moldova, Ardealul Unite sub Mihai Voivod, Avea să fie idealul Întregului nostru Norod. Într-un gând şi simţire 1 Decembrie avea să vie Să ne aducă Marea Unire Patria mamă în veşnicie. Ce vor ei ? Să spargă, vor, lumea-n bucăţi. Din continente, în mici parcele, Cei puternici să ia unele părţi, Din vatra strămoşească-a ţării mele. Se ştie că aici de veacuri Cu bucurii, necazuri şi nevoi. Dăinuim pe-aceste locuri,  În ţara asta, suntem numai noi. Nu vrem nici globalizare . Să rămânem statul unitar, Aşa precum străbuni-n adunare. Au hotărât la Alba sub stejar. Iosif Şerb "Drumul robilor" - Constanţa 2007

Clar de lună

Clar de lună

 Câmpul se aşterne-n cale

 Verde crud. verde crud,                                                                       

 Nici  pe deal şi nici pe vale,

 Buciumul nu-1 mai aud.

 În amurg cu soarele,

 Galben ca  un scut,

 Se restrâng coloanele

 Pe poteci de lut.

 Unde sunt ciobanii oare ?

 Clopotele nu mai sună

 Pe cărări nu sunt mioare.

 Numai clar de lună.

"Vremea sărutului " - Constanţa 1994

 

TRECE VREMEA !…

 La 50 de ani de la căsătorie....

TRECE VREMEA !…

                          

Primeşte-n dar un trandafir,                                                       

Cu cincizeci de petale.                                                                     

Sunt anii căsniciei noastre,

Zilele mele şi-ale tale.

Au fost bune, au fost rele

Numai noi doi le mai ştim.

Trecând peste toate cele

Hai să sărbătorim !

1961 Gica şi Iosif

Vremea sărutului

Vremea sărutului

Există o vreme a sărutuiui

Când arborii tac

Nici un foşnet

Nu se desprinde din frunze

Atunci când arborii tac.

Există o vreme

Când toate dorinţele

Sunt mai frumoase neîmplinite.

Există o vreme

Când munţii se contopesc în noi

Până la pietrificare.

Atunci întâlnirile au loc

La cişmelele vârstei

Lângă izvorul nesecat

Al sărutului.

 
Există o vreme

Când arterele

Sunt cărări sălbatice,

Unificate undeva în palmă.

Atunci nopţile rămân neclintite

Şi uimitor de scurte,

Iar sângele, tulburător de cald.

Şi dimineţile, înfiorător

De reci.

Există o vreme a coacerii

Când sânii sunt vulcani în erupţie.

Buzele se cutremură

La adierea vântului de iulie

Aceasta este vremea sărutului

O, vreme,

Monumentală vreme !

Clipă a memoriei.

Rămâi, rămâi în rezervaţia

Acestor copaci.

Fecioare, flăcăi,

Ocrotiţi această vreme !

Zidiţi-i trupul în statui,

Când toţi arborii tac ...


"Vremea sărutului"- Constanţa 1994

Nu scoateţi ţara la mezat

Noua campania de reîmpărţire în regiuni a ţării a pus politicienii pe jar şi poporul pe gânduri.

E o frământare în ţară şi o derută totală. Azi se împarte ţara în opt, după criterii haotice... mâine nu se ştie în câte or mai vrea U.D.M.R.-UL, care a câştigat deja o rundă...

Consider că se permite prea mult celor care vor suplimentarea aşa zisului Ţinut Secuiesc – în inima României, stat unitar naţional.

Autorităţile statului, în loc să acţioneze ferm în lumina Constituţiei, atât cât va mai fi ea în vigoare, lasă acele grupuri antiromâneşti să-şi facă în voie mendrele, pe pământul nostru românesc fără să ia nicio masură.

Dezbateri şi contraziceri sus la guvern, în coaliţie, replici din partea altor partide şi formaţiuni politice, dar pe noi cine neîntreabă?

Eu, ca român, locuitor al judeţului Constanţa, îmi pun întrebări la care nu găsesc răspuns, iar la unele nici nu vrea să mă gândesc cum ar fi.

Pas cu pas, U.D.M.R. – ul câstigă în drumul pornit de peste douăzeci de ani spre autonomie, iar guvernul cedează pe zi ce trece de teamă să nu piardă majoritatea în Parlament.

Şantajul e real şi pe faţă :”Ne daţi ce vrem noi – vă susţinem, dacă nu plecăm şi rămâneţi cu o mână de oameni, cu voturi mai puţine decât opoziţia”. Aceasta este frica puterii.

Referindu-mă totuşi la “marea” reorganizare a teritoriului, dacă se va realiza şi cred că aşa va fi până la urmă, îmi permit să-mi spun şi eu părerea ca un om cu o oarecare experienţă :

Ca ziarist, am făcut parte din mai multe comisii care au realizat monografii al regiunii Dobrogea şi judeţului Constanţa.

În primul rând, consider că este premature să se treacă la o nouă împărţire teritorial-administrativă, atâta timp cât ţara se află într-o stare jalnică, mâncată de criză şi recesiune, iar poporul se zbate în sărăcie şi nevoi.

În condiţiile unei instabilităţi politice şi economice, cu o inflaţie în creştere, ţara nu este pregătită să suporte un seism social similar cu un seism geofizic.

Mă simt obligat să repet: această acţiune presupune, în primul rând, importante costuri, dar şi o gândire raţională, cunoaşterea profundă a realităţii sociale, istorice şi cultural ale zonelor vizate, cu identităţi şi afinităţi entice apropiate, dacă nu commune.

Referindu-mă strict la Dobrogea, delimitarea zonei mi se pare total nepotrivită. Ce înseamnă Sud-Est? Nu spune nimic omului de rând.

Dacă totuşi se va trece la aplicarea acestei măsuri, îndrăznesc în virtutea dreptului de expimare, să vin cu câteva sugestii:

Denumirea zonei să fie Dobrogea, teritoriu câştigat prin luptă şi multe jertfe.

Configuraţia teritorială să se prezinte astfel : judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi să constituie regiunea Dobrogea, tinându-se seama, pe lângă criteriile şi principiile amintite şi de proprietăţile locuitorilor care trebuiesc incluse în acest teritoriu, conform legii.

Se elimină astfel zonele Vrancea şi Galaţi, care au făcut parte dintotdeauna din zona Moldovei.

Aşa cred că va fi o repartizare realistă, atunci când această iniţiativă se va aplica.

Om nebun

Viaţa-ntreagă se agaţă De o creangă de alun Viaţa să ne fie viaţă Omule, nu fii nebun   Am întins, am întins mosorul  Ţeava de alun Până firul cu mosorul S-a oprit de-atâta drum.  Şi pe oriunde în lume Pe potecile de-alun Oamenii îmi spun pe nume Omule, tu eşti nebun!

RUSALIILE

Pentru noi, copiii, toate sărbătorile erau importante.

Erau sfinte, în cel mai bun înţeles al cuvântului.

De neuitat a rămas, pentru mine, Crăciunul, cînd mergeam la colindat printre nămeţi, pe la casele oamenilor, pe toate uliţele din sat şi ajungeam acasă aproape îngheţat dar bucuros că aveam traista, ţesută de mama, plină cu mere, pere, nuci şi covrigi.

Apoi venea Anul Nou, care era pentru noi, copiii ca pentru toţi locuitorii satului.

Ne pregăteam timp de câteva luni să învăţăm Pluguşorul. De obicei formam câte un grup de trei-patru copii, adolescenţi. Pluguşorul era cam acelaşi an de an : 
                     “S-a sculat mai an

                       Bădică Traian

                       Ş-a-ncălecat pe-un cal”......

La aceste sărbători dar şi la Înviere eram parcă alţii.

După postul Paştelui, pe care-l ţineam patruzeci de zile cu toată familia,    mergeam la biserică şi asistam, cu pioşenie, la ceremonialul Învierii, iar bucuria cea mai mare era să ne dăm în “dulap” (scânciob i se mai spunea) pentru care plăteam cu un ou roşu.

Ritualurile acestor sărbători pe care le-am evocat sunt mult mai complexe însă, acum vreau să redau mai detaliat cum sărbătoream noi, în sat, Rusaliile.

Coborârea Sfântului Duh era sărbătoarea creştină aproape similară cu Învierea.

În fapt, Duminica Rusaliilor începea, la noi în sat, ca de altfel în toate satele vecine, încă de sâmbăta moşiilor de vară. Copii, tineri, băieţi şi fete mergeau pe câmp, culegeau flori, îndeosebi acele bucheţele mov care se numeau chiar ”moşi”.

Era luna florilor de vară, a narciselor, trandafirilor sălbatici şi mai ales a bujorilor de toate culorile. Flori înmiresmate şi îmbietoare.

Grupuri de băieţi şi fete coboram cântând, în sat, unde erau pregătite, de către mamele noastre, mese pline cu mâncare : strachini şi ulcele cu orez, păsat şi lapte. În toate casele de gospodari erau asemenea mese.

Era prilejul de împăcare, de apropriere a unor prietenii sau de consolidare a acestora.

Atunci, în aceea zi, se declara între băieţi, frăţia, iar fetele se dădeau “de-a suratele ”.

Fârtaţii şi suratele se stabileau jurându-se prietenia pe viaţă. În ziua aceea apelativul lor era “surată”, între fete şi “fârtate” între băieţi.

A doua zi, tot în grup mergeau la biserică, se rugau, iar după amiază, mereau la horă, în sat, flăcăii şi fetele şi cei mai mici la “dulap”.

Sărbătoarea de Rusalii era ultima zi de sărbătoare din cele trei dedicate Învierii Domnului.

Am consemnat acest rit memorabil, pentru că în prezent nu se mai respectă aceste obiceiuri străbune şi... rău este...