RUSALIILE

Pentru noi, copiii, toate sărbătorile erau importante.

Erau sfinte, în cel mai bun înţeles al cuvântului.

De neuitat a rămas, pentru mine, Crăciunul, cînd mergeam la colindat printre nămeţi, pe la casele oamenilor, pe toate uliţele din sat şi ajungeam acasă aproape îngheţat dar bucuros că aveam traista, ţesută de mama, plină cu mere, pere, nuci şi covrigi.

Apoi venea Anul Nou, care era pentru noi, copiii ca pentru toţi locuitorii satului.

Ne pregăteam timp de câteva luni să învăţăm Pluguşorul. De obicei formam câte un grup de trei-patru copii, adolescenţi. Pluguşorul era cam acelaşi an de an : 
                     “S-a sculat mai an

                       Bădică Traian

                       Ş-a-ncălecat pe-un cal”......

La aceste sărbători dar şi la Înviere eram parcă alţii.

După postul Paştelui, pe care-l ţineam patruzeci de zile cu toată familia,    mergeam la biserică şi asistam, cu pioşenie, la ceremonialul Învierii, iar bucuria cea mai mare era să ne dăm în “dulap” (scânciob i se mai spunea) pentru care plăteam cu un ou roşu.

Ritualurile acestor sărbători pe care le-am evocat sunt mult mai complexe însă, acum vreau să redau mai detaliat cum sărbătoream noi, în sat, Rusaliile.

Coborârea Sfântului Duh era sărbătoarea creştină aproape similară cu Învierea.

În fapt, Duminica Rusaliilor începea, la noi în sat, ca de altfel în toate satele vecine, încă de sâmbăta moşiilor de vară. Copii, tineri, băieţi şi fete mergeau pe câmp, culegeau flori, îndeosebi acele bucheţele mov care se numeau chiar ”moşi”.

Era luna florilor de vară, a narciselor, trandafirilor sălbatici şi mai ales a bujorilor de toate culorile. Flori înmiresmate şi îmbietoare.

Grupuri de băieţi şi fete coboram cântând, în sat, unde erau pregătite, de către mamele noastre, mese pline cu mâncare : strachini şi ulcele cu orez, păsat şi lapte. În toate casele de gospodari erau asemenea mese.

Era prilejul de împăcare, de apropriere a unor prietenii sau de consolidare a acestora.

Atunci, în aceea zi, se declara între băieţi, frăţia, iar fetele se dădeau “de-a suratele ”.

Fârtaţii şi suratele se stabileau jurându-se prietenia pe viaţă. În ziua aceea apelativul lor era “surată”, între fete şi “fârtate” între băieţi.

A doua zi, tot în grup mergeau la biserică, se rugau, iar după amiază, mereau la horă, în sat, flăcăii şi fetele şi cei mai mici la “dulap”.

Sărbătoarea de Rusalii era ultima zi de sărbătoare din cele trei dedicate Învierii Domnului.

Am consemnat acest rit memorabil, pentru că în prezent nu se mai respectă aceste obiceiuri străbune şi... rău este...